Primăvara care parcă nu mai vine

    Duminica trecută a fost prima zi în care soarele a predominat, în care a domnit o atmosferă blândă, a primăvară. O primăvară care se lasă greu convinsă să ne ia în braţe, parcă mai greu ca niciodată.

    Duminica trecută a fost şi prima zi în care am ieşit din casă cu aparatul în mână şi cu speranţa că poate-poate mi se va însenina şi cerul meu, cel prea umbrit în ultima vreme.

    Aştept şi eu primăvara asta mai mult ca niciodată eu, care nu mă mai săturam de iarnă şi de zăpadă. O aştept ca pe un simbol al unei reveniri, al unei reînvieri după care tânjesc şi la care visez. Mă amăgesc poate dar îmi place să sper că aşa cum primăvara vine ea cândva, mai greu dar sigur şi soarele va răsări pe uliţa noastră. Într-o zi.

   Astăzi am citit o "Scrisoare către ţara mea", de Alexandru Tocilescu. Extrem de tristă, de revoltătoare şi în acelaşi timp de adevărată. Cu greu mă pot abţine să nu îngroş argumentaţia sa întru lehamite faţă de toate prostiile, măgăriile, mârlăniile care ne fac viaţa amară. Cu greu îmi înghit lacrimile de furie pentru ce simt şi cu greu închid ochii şi visez la o primăvară a sufletului nostru comun şi care, sper că se va trezi într-o zi. Pare că primăvara aia nu mai vrea să vină.

   Şi totuşi va veni, într-o zi.

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.