Fulgerică

          Nu sunt nici pe departe nişte caopdopere, dar sunt PRIMELE fulgere pe care le prind. Şi mai ales sunt din categoria "De la fereastra casei mele".

1.

2.

3.

4.

5.

Pe nişte dealuri, între munţi.

            Aşa a trecut şi concediul de anul ăsta, unul mic-mic-mic dar la înălţime, pe dealurile Măgurii, între Masivul Bucegi şi crestele din Piatra Craiului. 
            Şi pentru că în zilele astea mai oricine poate avea un telefon dăştept, care ştie face "panarame" doar aşa, ţinând deştu' apăsat şi făcând roată-mprejur, mă văd nevoit să invit pe oricine vrea să vadă cum arată o panoramă făcută cu un aparat de fotografiat, ce detalii se pot afla într-o imagine de dimensiune de fotofrafiere. 
            "Panaramele" la dimensiune mare le găsiţi aici şi aici.

Valurile

             Valurile vin şi pleacă în viaţa noastră, permanent. Apar de nicăieri, când nu te aştepţi, din senin. Te lovesc şi te iau mai întotdeauna pe nepregătite. Îţi întunecă existenţa într-atât cât să crezi pentru moment că e chiar sfârşitul lumii, tot ce vezi devine neclar, incert. Dar, chiar în clipa când crezi că totul se sfârşeşte, apare o rază de lumină. Toate încep parcă să-şi schimbe arătarea, un  nou început se arată. Culorile revin la viaţă relevând esenţa. 

           Cazi şi te ridici, te pleci şi te îndrepţi, dormi şi te trezeşti la viaţă. În fiecare zi.

             În fiecare zi ...e bine.

Flori şi Gâze

           Flori şi gâze, banal subiect pentru fotografiat, sub un soare dur, de miazăzi. Fără îndoială un clişeu dar care m-a făcut totuşi să-mi pun următoarea întrebare: noi, în zbaterea noastră zilnică, căutăm veşnic altceva, noul, ineditul, vrem să aratăm nemaivăzutul, să spunem nerostitul, să fim altfel decât ieri, altfel decât cei de lângă noi. Am izbucnit în lumea asta modificând-o, mutilând-o, urâţind-o, schimbându-i regulile care o guvernau de zeci şi sute de mii de ani, punându-ne viitorul sub semnul întrebării.

           Câţi dintre noi îşi mai bucură sufletul doar privind jocul gâzelor şi-al florilor, cel care e şi acum tot aşa cum era cu mult înainte de homo sapiens şi care probabil va dăinui şi mult după el?

            Pentru acei puţini dintre noi, o floare şi două gâze. 

Azi pe dealul Bucium

         Astăzi am fost pe Dealul Bucium la releu, doar pentru câteva ore. Am fost cu soacră-mea, care nu fusese niciodată aici şi cu bunicul meu, care se bucură de fiecare rază de soare aşa cum eu se pare că am uitat pentru moment. În ciuda ploii care se anunţa, norii, tocmai aceia care vesteau ploaia, m-au atras către acel loc pe care l-am găsit aşa cum îl ştiam: cu flori, gâze, păsărele care cântau, gânduri purtate pe cine ştie unde, lupta naturii pentru supravieţuire în orice condiţii, curaj, îngrijorare, îndrăgostiţi, maşini, mici.

         România.

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

Primăvara cea mult aşteptată

A venit primăvara! Cea cu flori, iarbă verde, soare blând şi gâze. A venit şi anul ăsta dar parcă mai timd ca alte dăţi, cu seri şi dimineţi foarte reci, cu brumă până catre sfârşitul lui aprilie.

1.

2.

Primăvara care parcă nu mai vine

    Duminica trecută a fost prima zi în care soarele a predominat, în care a domnit o atmosferă blândă, a primăvară. O primăvară care se lasă greu convinsă să ne ia în braţe, parcă mai greu ca niciodată.

    Duminica trecută a fost şi prima zi în care am ieşit din casă cu aparatul în mână şi cu speranţa că poate-poate mi se va însenina şi cerul meu, cel prea umbrit în ultima vreme.

    Aştept şi eu primăvara asta mai mult ca niciodată eu, care nu mă mai săturam de iarnă şi de zăpadă. O aştept ca pe un simbol al unei reveniri, al unei reînvieri după care tânjesc şi la care visez. Mă amăgesc poate dar îmi place să sper că aşa cum primăvara vine ea cândva, mai greu dar sigur şi soarele va răsări pe uliţa noastră. Într-o zi.

   Astăzi am citit o "Scrisoare către ţara mea", de Alexandru Tocilescu. Extrem de tristă, de revoltătoare şi în acelaşi timp de adevărată. Cu greu mă pot abţine să nu îngroş argumentaţia sa întru lehamite faţă de toate prostiile, măgăriile, mârlăniile care ne fac viaţa amară. Cu greu îmi înghit lacrimile de furie pentru ce simt şi cu greu închid ochii şi visez la o primăvară a sufletului nostru comun şi care, sper că se va trezi într-o zi. Pare că primăvara aia nu mai vrea să vină.

   Şi totuşi va veni, într-o zi.

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

Furtuna

Revin după o lungă, prea lungă absență, de doar două luni care mi-au părut ca doi ani.

1.
2.
3.
4.
4.
5.
5.

Apus

Așa am văzut astăzi apusul soarelui, de pe dealul Popăuților. Am ieșit pentru a mă împrieteni cu noul meu Nikon D80, vechi de altfel pentru unii. Avem multe a ne spune unul altuia până în ziua când vom deveni cu adevărat prieteni, am pornit pe un drum pe care mi-l doresc lung și frumos. Până atunci însă avem nevoie de înțelegerea voastră a privitorilor, pentru că uneori stângăcia începutului va fi mai mult decât vizibilă.

Mama

Cârtița sub soarele verii

Astăzi vă prezint câteva imagini surprinse în plimbarea de ieri făcută cu bicicleta, pe coclauri, prin jurul Iașiului nostru drag. Cred că marii majorități a privitorilor imaginile nu vor provoca altceva decât o ușoară repulsie, dar mie mi s-a părut interesant. O dată ca experiment fotografic deoarece nu vezi în fiecare zi o cârtiță la lumina zilei (apropo, dacă știe cineva detalii legate de specia asta să spună, e binevenit, deoarece eu știam cârtița ca fiind cu blana de culoare mai închisă, neagră chiar și cu un bot mai lung. Poate asta nici nu e cârtiță, habar nu am).
Pe lângă ineditul situației altceva însă m-a făcut să vă scriu și să vă arăt toate astea.
Imaginile sunt surprinse chiar în amiaza mare, în jur de ora 13.00, afară soarele ardea necruțător iar la umbră temperatura depășea 26 de grade Celsius. Animalul respectiv era cu siguranță rătăcit cumva într-un mediu extrem de ostil lui, pe care nu-l cunoștea și era complet derutat. Mișuna de colo-colo pe aleea betonată căutând o scăpare. A ajuns la un moment dat pe pământ dar pământul era atât de uscat încât nu făcea mare diferență cu betonul. Am scos aparatul, am tras în mare grabă câteva cadre pentru a nu rata momentul dar tot drumul meu către casă nu am avut în cap decât imaginea unui animal cvasiorb, cvasineputincios, orbecăind disperat în căutarea unei scăpări dintr-o situație în care toate-i sunt potrivnice. Sincer, așa mă simt și eu de (prea) multe ori în mijlocul minunatei noastre societăți a zilelor noastre, orbit de minciunile care mi se repetă zilnic în față fără nici o rușine de către cei pe care îi plătim ca să ne spună adevărul, fără nici o putere de a schimba ceva real în jurul meu. Fără scăpare.
Totuși lecția naturii are un final fericit. Mai speriat, mai ezitant, mai țipând agresiv când simțea apropierea mea, animalul și văzut totuși de drum și găsit adăpost la umbra unor buruieni de unde, după ce avea să-și tragă sufletul, urma să continue efortul de a-și regăsi universul pierdut.

Ordinea copacilor

Astăzi am ieșit prin pădurile de pe dealul Bucium, cu un bun prieten și cu puștiul său, ambii fiind în faza de învăța (re-învăța) mersul pe bicicletă pe coclauri. Am avut însă o mică revelație în legătură cu pădurea. Poți sta ceasuri în șir privind către copaci, în fel și chip sau te poți plimba printre ei cât vrei. De cele mai multe ori pădurea pare doar o adunătură de copaci. Când însă mergi cu viteză printre trunchiurile lor, când poteca îți fuge pe dinatintea ochilor repede-repede ți se deschide o altă perspectivă asupra pădurii, asupra locului unde crește fiecare copac. Și așa m-am trezit azi gândindu-mă la ORDINEA COPACILOR, cea mai perfectă cu putință. Și m-am închinat înaintea lor.

1)

2)3)