AC/DC la Bucureşti - continuare

           Cu tot vacarmul de acolo, între piese mai auzeai câte ceva. Undeva în dreapta noastră era o familie cu un puşti care nu avea mai mult de 11-12 ani. Puştiul era împreună cu alţi câţiva prieteni de seama lui, intraţi împreună sau proaspeţi împrieteniţi acolo, pe gazonul concertului. Cert e că puştiul ăsta ştia toate momentele concertului iar prietenii lui nu  şi ca să vadă toti cât e de tare, când s-au auzit primele acorduri din "The Jack" puştiul a şi sărit: "acuma face Angus streaptease!" la care taică-su, patern-dojenitor: "Da' nu le mai zice chiar tot ce urmează..." S-a mai ţinut puştiul, cu greu, dar nici nu începuse bine "Let There Be Rock" că puştiul şi ţipă în gura mare, să audă toţi: "Acuma face Angus solo-ul!" Simpatic foc!

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27. Whole Lotta Rosie, o "big mamma" care a încălecat locomotiva şi care dădea din picior în ritmul piesei...! Bestial!

28.

29.

30.

31. După "Let There BE Rock" a început recitalul de solo al lui Angus Young. Apoi fraţilor...să "stai" singur pe scenă timp de aproape 10 minute, să fugi de colo până colo cu chitara în braţe, să scoţi în timpul ăsta sunete care să ţină 60.000 de oameni cu sufletul la gură, să faci solo de chitară doar cu mâna stangă pe grif şi cu dreapta în aer timp de aproape un minut şi asta după o oră şi jumătate de cântat deja...aşa ceva nu vezi în fiecare zi.

32.

33.

34. Finalul orgasmic al solo-ului, cu nimic exagerat.

35.

36.

37.

38.

39. Say WHAT????

40.

41.

42.

43.

44.

45. For Those About To Rock (We Salute You)

46.

47. Aşa s-a încheiat, în salve de tun ("we salute you, fire!") un concert minunat, un concert aşteptat şi care a meritat

48.

Dacă în 1982, când eu am participat la prima "discotecă" de sâmbătă seara de la Liceul (pe atunci, Colegiul de acum) "Ştefan cel Mare" din Suceava, discotecă în care am auzit pentru prima oară în public piesele AC/DC (şi zic aşa ca să fac diferenţa faţă de ce ascultam fiecare acasă), dacă atunci mi-ar fi spus cineva că într-o zi vom ţopăi şi vom ţipa în faţa lor...l-aş fi crezut nebun.

Acelaşi sentiment îl am acum ca în 2007 după ce am văzut Rolling Stones la Bucureşti, ca în 2008 după ce am văzut Eric Clapton la Munchen. După ce vezi o trupă ca asta în concert, în faţa ta, nimic nu mai e ca înainte, totul se schimbă are alte semnificaţii, mai pline, mai vii. Nimic nu se compară cu momentul când eşti faţă în faţă cu artistul. Pot să inventeze ăştia televiziune HHHHD şi sunetul ultra-mega-para-super Dolby Surround, 3D, 4 D sau ce le-o va mai trece prin minte. Degeaba.

LIVE e totul în muzică.

I Salute You!