Cârtița sub soarele verii

Astăzi vă prezint câteva imagini surprinse în plimbarea de ieri făcută cu bicicleta, pe coclauri, prin jurul Iașiului nostru drag. Cred că marii majorități a privitorilor imaginile nu vor provoca altceva decât o ușoară repulsie, dar mie mi s-a părut interesant. O dată ca experiment fotografic deoarece nu vezi în fiecare zi o cârtiță la lumina zilei (apropo, dacă știe cineva detalii legate de specia asta să spună, e binevenit, deoarece eu știam cârtița ca fiind cu blana de culoare mai închisă, neagră chiar și cu un bot mai lung. Poate asta nici nu e cârtiță, habar nu am).
Pe lângă ineditul situației altceva însă m-a făcut să vă scriu și să vă arăt toate astea.
Imaginile sunt surprinse chiar în amiaza mare, în jur de ora 13.00, afară soarele ardea necruțător iar la umbră temperatura depășea 26 de grade Celsius. Animalul respectiv era cu siguranță rătăcit cumva într-un mediu extrem de ostil lui, pe care nu-l cunoștea și era complet derutat. Mișuna de colo-colo pe aleea betonată căutând o scăpare. A ajuns la un moment dat pe pământ dar pământul era atât de uscat încât nu făcea mare diferență cu betonul. Am scos aparatul, am tras în mare grabă câteva cadre pentru a nu rata momentul dar tot drumul meu către casă nu am avut în cap decât imaginea unui animal cvasiorb, cvasineputincios, orbecăind disperat în căutarea unei scăpări dintr-o situație în care toate-i sunt potrivnice. Sincer, așa mă simt și eu de (prea) multe ori în mijlocul minunatei noastre societăți a zilelor noastre, orbit de minciunile care mi se repetă zilnic în față fără nici o rușine de către cei pe care îi plătim ca să ne spună adevărul, fără nici o putere de a schimba ceva real în jurul meu. Fără scăpare.
Totuși lecția naturii are un final fericit. Mai speriat, mai ezitant, mai țipând agresiv când simțea apropierea mea, animalul și văzut totuși de drum și găsit adăpost la umbra unor buruieni de unde, după ce avea să-și tragă sufletul, urma să continue efortul de a-și regăsi universul pierdut.