În 2007, când am început să privesc spre ceea ce fotografiez cu alți ochi, cu gândul la ceea ce aș vrea să spună fotografia mea, sau cum să fac să se vadă un anume ”ceva ce simt” prin pozele mele, nu știam de ce fac asta. S-a dovedit atunci o foarte bună cale spre păstrarea sănătății mintale, am cunoscut oameni tare faini, moduri complet diferite de a vedea și de a trata viața. În două vorbe fotografia a fost o soluție salvatoare spre a merge mai departe pe calea mea.
Acu recent, de câteva luni bune însă, inspirația se pare că bate doar pe la alte porți, plafonarea pare tot mai evidentă și îndepărtarea de fotografie se insinuează discret dar hotărât. A trebuit să vină criza, carantina, toate cele ca să descopăr, din nou câtă liniște și echilibru îți poate aduce o activitate capabilă de a-ți stârni focul ce mocnește în adâncuri. Și cât de mare este lumea asta mică din jurul fiecăruia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu