Primăvara va veni

Astăzi am schimbat câteva rânduri cu un vechi prieten, prea vechi și din păcate prea departe azi, dar vorbele lui m-au luminat cumva. M-au făcut sa realizez cât de importante sunt pentru noi toți certitudinile cele MICI. Mănunchiul de chei pe care îl găsești acolo unde l-ai lăsat, săpunul pe care îl cauți cu ochii închiși sub duș, glasul pe care îl aștepți să-ți rostească "Bună dimineața". Sunt reperele cele mai solide pe care pășim către ce va fi mâine și cărora nu le dăm importanță, sunt așa pentru că așa trebuie să fie și gata. Luăm ca atare ce putem lua din lumea din jurul nostru, fiecare după cât consideră că "i se cuvine" și cel mai adesea suntem tentați să uităm să cântărim CE și CÂT ar trebui să dăm înapoi. Și CUI.
Atât de mult îmi place iarna încat niciodată nu am fost mai mult decât pe jumătate bucuros de venirea primăverii. Pentru mine primăvara e certitudinea despărțirii de iarnă. Dar, precum acel "bună dimineața" mult visat, PRIMĂVARA CARE VA VENI e semnul că toate sunt la locul lor, așa cum știm, că dincolo de toate exagerările noastre de fiecare zi e CINEVA acolo care are grijă de tot.
Și atunci să zbori nu mai pare chiar așa un vis...

1)

2)

3)

4)
5)

Mănăstirea Dobrovăț

Ultima ctitorie a lui Ștefan ce Mare, neterminată însă pe timpul vieții sale, zace parcă într-un colț uitat de lume. La doar 30 de km de Iași, într-un sat dintr-o comună nu tocmai săracă putem găsi acest lăcaș care, cu ceva mai mult noroc ar fi putut arăta ca Putna sau ca Voronețul. Timpul însă nu a mai avut răbdare și acum, după cinci secole ne străduim doar să ne imaginăm cum ar fi putut arăta dacă Măria Sa desăvârșea lucrarea începută și să refacem cele ruinate de trecerea timpului. Mai multe detalii aici.

1.
2.
3.

4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.

Rătăcit

Aproape în fiecare zi oamenii consumă energii mai mari sau mici, fiecare după ambiţie şi posibilităţi, pentru a ieşi în evidenţă, pentru a fi altfel decât restul lumii. Timp, bani, sentimente şi ce-o mai avea fiecare la dispoziţie, investim fără reţineri în unicitatea mult dorită. De multe ori însă în încercarea asta oamenii devin lacomi dorindu-şi prea mult să fie 'cei mai cu moţ' şi sacrifică tocmai ceea ce îi face oameni adică relaţiile cu ceilalţi, deasupra cărora se căznesc să se ridice. Ba mai mult decât atât, deformează totul în jurul lor ajustând realitatea după nevoia personală de succes. Târziu, foarte târziu, unii poate niciodată, ei realizează eşecul demersului lor şi se trezesc singuri într-o lume pe care nu o înţeleg şi care îi respinge.

 

Pentru cine ard flăcările

E vineri seară și orașul e mai puțin animat ca de obicei. E sfârșit de februarie și e încă destul de frig. Acolo, în inima orașului, într-un loc pe unde trecem în grabă, graba noastră cea de toate clipele, e o flacără ce arde permanent. Arde pentru a ne aminti ceva ce mulți dintre noi nici n-au știut vreodată, că neamul ăsta a dat și fii acoperiți de glorie, nu numai rateuri. Sper să mai prind ziua când mândria pentru trecutul nostru va fi mai puternică decât rușinea prezentului.

Trepte

Cu mâna încleștată pe balustradă sau în plin avânt, în fiecare zi suim sau coborâm o treaptă. Fără să știm câte trepte mai sunt de urcat sau coborât și unde vom ajunge, dar cu credință în ceea ce ne urnește, pășim. Mie asta îmi dă speranță pentru că fiecare pas făcut e motivul pentru următorul.

Cheile Partnach

Vara asta am petrecut concediul în Bavaria. La doar 1500 de m de la marginea unui paşnic orăşel situat la poalele Alpilor am vizitat cele mai spectaculoase chei din viaţa mea. Accesul e doar pietonal şi de multe ori doar prin tuneluri săpate în stâncă, distanţa dintre pereţi e pe alocuri doar de 4-5 m şi din loc în loc sunt cascade. Sper să faceţi o idee iar dacă ajungeţi în zona Garmisch-Partenkirschen, nu rataţi!