Cârtița sub soarele verii

Astăzi vă prezint câteva imagini surprinse în plimbarea de ieri făcută cu bicicleta, pe coclauri, prin jurul Iașiului nostru drag. Cred că marii majorități a privitorilor imaginile nu vor provoca altceva decât o ușoară repulsie, dar mie mi s-a părut interesant. O dată ca experiment fotografic deoarece nu vezi în fiecare zi o cârtiță la lumina zilei (apropo, dacă știe cineva detalii legate de specia asta să spună, e binevenit, deoarece eu știam cârtița ca fiind cu blana de culoare mai închisă, neagră chiar și cu un bot mai lung. Poate asta nici nu e cârtiță, habar nu am).
Pe lângă ineditul situației altceva însă m-a făcut să vă scriu și să vă arăt toate astea.
Imaginile sunt surprinse chiar în amiaza mare, în jur de ora 13.00, afară soarele ardea necruțător iar la umbră temperatura depășea 26 de grade Celsius. Animalul respectiv era cu siguranță rătăcit cumva într-un mediu extrem de ostil lui, pe care nu-l cunoștea și era complet derutat. Mișuna de colo-colo pe aleea betonată căutând o scăpare. A ajuns la un moment dat pe pământ dar pământul era atât de uscat încât nu făcea mare diferență cu betonul. Am scos aparatul, am tras în mare grabă câteva cadre pentru a nu rata momentul dar tot drumul meu către casă nu am avut în cap decât imaginea unui animal cvasiorb, cvasineputincios, orbecăind disperat în căutarea unei scăpări dintr-o situație în care toate-i sunt potrivnice. Sincer, așa mă simt și eu de (prea) multe ori în mijlocul minunatei noastre societăți a zilelor noastre, orbit de minciunile care mi se repetă zilnic în față fără nici o rușine de către cei pe care îi plătim ca să ne spună adevărul, fără nici o putere de a schimba ceva real în jurul meu. Fără scăpare.
Totuși lecția naturii are un final fericit. Mai speriat, mai ezitant, mai țipând agresiv când simțea apropierea mea, animalul și văzut totuși de drum și găsit adăpost la umbra unor buruieni de unde, după ce avea să-și tragă sufletul, urma să continue efortul de a-și regăsi universul pierdut.

Ordinea copacilor

Astăzi am ieșit prin pădurile de pe dealul Bucium, cu un bun prieten și cu puștiul său, ambii fiind în faza de învăța (re-învăța) mersul pe bicicletă pe coclauri. Am avut însă o mică revelație în legătură cu pădurea. Poți sta ceasuri în șir privind către copaci, în fel și chip sau te poți plimba printre ei cât vrei. De cele mai multe ori pădurea pare doar o adunătură de copaci. Când însă mergi cu viteză printre trunchiurile lor, când poteca îți fuge pe dinatintea ochilor repede-repede ți se deschide o altă perspectivă asupra pădurii, asupra locului unde crește fiecare copac. Și așa m-am trezit azi gândindu-mă la ORDINEA COPACILOR, cea mai perfectă cu putință. Și m-am închinat înaintea lor.

1)

2)3)

Flori(i)le la munte - partea a 4-a

1)

2)

3)

4)

5)

6)

7)

Flori(i)le la munte - partea a 3-a

Florile de munte, primăvara. Două vorbe despre imaginea 2, e un arbust mai rar care seamănă bine cu liliacul dar care înfloreşte foarte devreme, deodată cu ghioceii. În zona Ceahlăului i se spune TILICHIN şi creşte în zone mai umede şi neapărat umbroase. 

1)

2)

3)

4)

5)

6)

7)

8)

9)

10)

Pe drumuri de munte, de Florii

Al doilea "episod" din seria de la Izvorul Muntelui unde am fost de Florii. E cam târzie postarea mea ce-i drept, de atunci parcă toată lumea s-a schimbat, primăvara fiind deja la ea acasă. Voi încerca de acum să scriu mai puțin și să public mai multe fotografii. Spuneți voi mai multe despre ele, de bine sau de rău. Dacă vreți.

1)

2)

3)

4)

5)

6)

7)

8)

9)

10)

11)

12)

13)

Ce nu am apucat a face azi

Astăzi (încă) mai este ziua de naștere a unui vechi prieten, poate cel mai bun prieten din adolescență. Nu i-am scris nimic azi, cu toate că am adresa lui, cu toate că m-am gândit la momentul ăsta cu câteva zile înainte, cu toate că aș avea multe să îi spun, cu toate că nu-i prima dată când fac așa pentru ca mai apoi să regret. Oare câte din gesturile pe care NU le facem sunt dintre cele care ne-ar aduce mai multă liniște, dragoste, fericire? Oare de ce sunt(em) prada nimicurilor de peste zi pentru ca seara, în liniște, să ne dăm seama de cât de importante și simple lucruri AM UITAT sau NU AM AVUT TIMP să le facem?
Zilele trecute am fost la munte cu alți foarte dragi prieteni. Am fost acolo într-un anotimp incert, iarna de-abia dacă o mai vezi pe ici pe colo, primăvara încă-i prea timidă, doar câte o petală mai îndrăzneață tulburându-ne cromatic. Totul, atmosfera, oamenii, natura erau într-o stare de amorțeală de dinainte de trezire care m-a făcut să mă gândesc la ceea ce de fapt simt acum când scriu. Ce mare minune așteptăm pentru a ne TREZI pe noi? În fiecare primăvară este suficient să deschizi ochii și mintea și sufletul și toate răspunsurile sunt atât de la îndemână încât chiar nu a(ve)m nici o scuză.
Cu speranța că poate nu e prea târziu îi urez La Mulți Ani prietenului meu, el va ști cândva (dacă nu o știe deja) că gândurile mele se duc mereu către el și sper că mâine voi rupe mai mult timp pentru a face asta așa cum (și când) trebuie. Pentru binele vostru, al celor la care țin și cărora poate nu apuc a spune asta. Și al meu.

1)
2)
3)
4)

5)